Vine, vine Moş Crăciun!

Moş Crăciun, cu daruri multe
Vine, vine, e pe drum!
Îl aşteaptă de acum
Şi Bogdan Mihai, cuminte.

TRIST, DE ZIUA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI!

TRIST, DE ZIUA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI!

0

Posted on : 01-Dec-2010 | By : Gheorghe Florescu | In : consemnări

E Ziua Naţională a României. Cinstim eroii neamului, care au scris cu mintea, inima şi sufletul lor pagini de istorie glorioasă, cinstim România. Depunem coroane şi jerbe de flori la Monumentul Eroilor Neamului, în Parcul Rozelor din Drobeta-Turnu Severin.
Plouă, plouă, plouă. Oameni, umbrele şi flori.Oficiali, preoţi, militari, politicieni, cetăţeni… Aş vrea să mă bucur, dar nu pot. Nu pentru că plouă şi e vremea potrivnică. Pentru că unele gesturi ale concetăţenilor mei au luat-o razna.
La intrarea pe platoul festivităţilor un cort cu cârnaţi şi fasole, condimentat cu câţiva muzicanţi şi o echipă TV este ocolit, nu căutat de cetăţeni. Apreciez gestul celor care ignoră “oferta” disimulat politizată şi ofensatoare pentru credincioşii ortodocşi, care în Postul Crăciunului sunt ademeniţi cu ţuică şi cârnaţi.
E o atmosferă apăsătoare şi, prin excesul de zel al unor “cocoşaţi” politic, care fie dirijează dezonorant pentru ei coroanele de flori cu tricolor în zone mai puţin vizibile, pentru a fi slugarnici cu florile puternicilor zilei, chiar dacă sunt din ce în ce mai ofilite, fie umbresc haina militară “ţinând” umbrela Prefectului.
În faţa Palatului Administrativ, de peste două săptămâni, un român, în lanţuri, sandwich între două afişe protestează împotriva regimului, a nedreptăţii pe care o resimte. Este şi azi acolo. Nu-l “deranjează” nimeni, doar câţiva trecători obişnuiţi se opresc şi îi vorbesc, mai mult îl compătimesc, decât îl încurajează.
Aud că şi la Bucureşti, cu insolenţă, armata este obligată de mai marii ei să dea onorul, încălcând Constituţia şi protocolul de stat.
La tot mai puţine case, pe tot mai puţine balcoane şi chiar la tot mai puţine instituţii este arborat Tricolorul.
E 1 Decembrie, Ziua Naţională a României şi nu pot să mă bucur. Ploaia însăşi pare să fie un avertisment al Domnului: “Români, Dumnezeu vă dă, dar nu vă bagă şi în traistă!”
Plouă şi picăturile încep să semene cu lacrimile românilor!

Dumnezeu nu-i uită pe români!

În acest an părea nu doar că românii îşi pierd orice speranţă, dar i-a uitat şi Dumnezeu!De mai mulţi ani moravurile pervertite şi politicienii veroşi s-au conjugat în degradarea vieţii noastre de fiecare zi, iar în ultimul an părea că decăderea noastră e ireversibilă.
Unii dintre noi, mai optimişti din fire, consideraţi adesea naivi, imaturi, sau proşti am continuat să credem în revigorarea forţelor sănătoase ale naţiunii noastre .
Ştim că există, sunt cu noi, printre noi, sunt în noi, dar ce aşteaptă, ce e de făcut?
Să schimbăm guvernul? Cum?Cu cine? Care să fie rezultatul?
Să aşteptăm bunăvoinţa străinilor atotputernici?
Dar noi ce suntem, ce-am ajuns de ne consideră tot mai mulţi oaia neagră a Europei (care nici ea, Europa, nu e Imaculata!)? Şi de-o vreme auzim, vedem şi trăim tot mai multe veşti rele!

Astăzi, deodată, una foarte bună! În unanimitate Parlamentul României a votat o iniţiativă legislativă pentru care Partidul Conservator se luptă s-o impună de ani buni: reducerea TVA-ului la produsele alimentare de bază. Am exclamat:"Dă-i ,Doamne, românului mintea de pe urmă!" Şi i-a dat-o! Ce spune acum Puterea? Că a fost o greşeală de tehnică legislativă? S-o lase aşa! E o "greşeală" folositoare. Să nu se pună rău cu Dumnezeu, pentru că dacă actuala putere nu-i poate da românului pâinea cea de toate zilele, să nu încerce cel puţin să i-o ia de la gură.
Sunt ei oare în stare să frângă şi voia Domnului?!

GÂNDURI DE SÂMBÂTĂ DIMINEAŢA

A trecut o săptămână cu multe evenimente pe agenda mea zilnică, de la problemele începutului de an universitar, la furtunoase discuţii în Biroul judeţean al Partidului Consevator din care fac parte, până la cel mai important fapt: a doua ediţie a simpozionului internaţional dedicat exilului românesc, realizat la Facultatea de litere din Drobeta-Turnu Severin, sub genericul Întoarcerea în Ithaca.
Dar nu despre evenimentele acestea vreau să scriu acum, ci despre modul în care am descoperit, oarecum surprins, noi feţe ale oamenilor între care exist. Sigur că fiecare dintre noi are o motivaţie individuală în tot ceea ce întreprinde, generată de interese, preocupări , în fond de personalitatea care ne defineşte. Dar atunci când prin ceea ce întreprinzi, limitezi conştient afirmarea celui de lângă tine, iese la iveală latura neumanizată încă. De aici pot începe judecăţile de valoare asupra oamenilor de lângă noi. Pe astfel de vizibile fapte poţi explica diferenţa comportamentală raportată la intenţii şi acţiuni, la sinceritate şi ipocrizie, la prejudecata si inovaţie, la curaj şi laşitate.
Cei mai vizibili dintre noi par să fie combatanţi într-un dorit şi permanent război al tuturor contra tuturor, de la preşedintele ţării la mărunţii lideri locali, care înep să-l imite. Irosirea energiilor umane în lupte de culise, în tranzacţii pecuniare, de putere, de influenţă, de posturi şi funcţii cuprinde ca un val de maree neagră toate instituţiile statului, blocând circuitele funcţionale din societate. Şi, ce este mai grav, pervertind conştiinţe.
Suntem în criză şi nu stabilim priorităţile. De ce? Nu vedeţi că o mână invizibilă, de câţiva ani buni, ne conduce ca pe orbi spre surogate de existenţă? Că, parcă hipnotizaţi, nu acordăm atenţie în fapt la ceea ce declarăm pompos şi zgomotos că sunt priorităţi naţionale? Că s-a pus în mişcare mecanismul prin care armata valorilor autentice este demobilizată şi sunt puse în mişcare turme docile de indivizi rapace, ori în cel mai bun caz imaturi şi naivi? Suntem într-un moment greu al istoriei naţionale şi al vieţii de fiecare zi. Nu mai trebuie să argumentez prin cuvinte, pentru că majoritatea dintre noi recunosc acest moment. Dar tocmai pentru că este un moment şi nu o veşnicie cred că este timpul să ne revenim. Să dăm libertate gândurilor şi hotărâre faptelor!
Dacă aceste gânduri ale mele de sâmbătă dimineaţa ajung la alţi oameni care gândesc asemănător vă spun: contaţi ŞI pe mine!

Româno-americanul Florentin Smarandache a primit Medalia de Aur pentru Ştiinţă

Pécs, Ungaria/Romanian Global News

luni, 13 septembrie 2010

Printre cei 10 oameni de ştiinţă (2 din Australia, 2 din Italia, 2 din SUA, câte unul din Egipt, India, Israel, şi Rusia) care au primit în 12 iunie 2010 la Universitatea din Pécs, Ungaria, Medalia de Aur pentru Ştiinţă acordată de către Academia de Ştiinţe "Telesio-Galilei" (organizaţie neguvernamentală internaţională cu sediul în Marea Britanie), s-a aflat şi prof. univ. dr. Florentin Smarandache (n. 10.12.1954, Bălceşti, Vâlcea), cu dublă cetăţenie, româno-americană, de la Facultatea de Ştiinţe din Universitatea „New Mexico", Gallup, statul New Mexico, SUA. Această medalie a răsplătit două realizări ştiinţifice ale conjudeţeanului care este şi corespondent special al ziarului nostru: introducerea noţiunii de „Neutrosofie" în logica matematică şi enunţarea „Ipotezei Smarandache" în fizica teoretică. „Neutrosofia" este o generalizare a „dialecticii" din filozofie, realizată de Florentin Smarandache prin introducerea categoriei de „neutru", alături de categoria de „contrarii". Prin aplicarea neutrosofiei în logica matematică, s-a realizat logica neutrosofică (numită în literatura de specialitate şi „logica smarandachiană"), în care o variabilă logică are trei valori: „adevărat", „fals" şi „incert". Enunţată în articole de fizică teoretică, „Ipoteza Smarandache" (apărută ca o consecinţă a paradoxului Einstein-Podolsky-Rosen şi a inegalităţii lui Bell) afirmă că în Univers nu poate exista o viteză-limită, contrazicând concluzia lui Einstein, care susţine că viteza luminii este viteza-limită din Univers. Academia de Ştiinţe „Telesio-Galilei", cu sediul în Croydon, comitatul Surrey, Marea Britanie, cu o filială la Universitatea din Pécs, Ungaria, este o asociaţie nonprofit formată de savanţi (cei mai mulţi sunt din domeniul ştiinţelor naturii), având ca scop progresul creativităţii ştiinţifice. Ea poartă numele a doi oameni de ştiinţă italieni, Galileo Galilei (1564-1642) şi Bernardino Telesio (1509-1588), care au schimbat modul de înţelegere a Lumii şi au avut o atitudine fermă împotriva obscurantismului. Dacă fizicianul, astronomul şi filozoful Galilei este cunoscut de toată lumea, pentru că figurează în manualele şcolare, contemporanul său Bernardino Telesio (filozof independent aparţinând Renaşterii târzii) este mai puţin cunoscut, pentru că s-a retras din mediul universitar pentru a-şi putea dezvolta în cărţile sale ideile filozofice şi ştiinţifice în afara restricţiilor tradiţiei aristoteliene-scolastice, dominantă în universităţi. El a fost un critic înflăcărat al metafizicii şi a promovat abordarea empirică (pe bază de experienţă) în filozofia naturii, fiind premergătorul empirismului modern timpuriu. Opera sa a avut o influenţă foarte mare asupra unor filozofi de marcă ai epocii, precum Tommaso Campanella, Giordano Bruno (ambii din Italia), Pierre Gassendi (Franţa), Francis Bacon şi Thomas Hobbes (ambii din Anglia). Printre cei peste 160 de membri din lumea întreagă ai Academiei se află şi patru români: Cornel Ciubotariu (fizician, prof. univ. dr. la Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi" Iaşi), Constantin Udrişte (matematician, prof. univ. dr. la Universitatea „Politehnica" Bucureşti), Radu Zamfir (filozof) şi Florentin Smarandache. Fondatorul Academiei de Ştiinţe „Telesio-Galilei", în anul 2007, este italianul, stabilit în Anglia, Francesco Fucilla (n. 01.08.1951, în Cosenza, ca şi Telesio, a cărei memorie vrea să o păstreze prin numele acestei organizaţii neguvernamentale ştiinţifice). Este geofizician (a lucrat la marile companii internaţionale de prospecţiuni petroliere), inventator, scriitor, realizator de filme (documentare ştiinţifice) şi om de afaceri în domeniul petrolului. Din anul 2008 acordă premii anuale pentru realizări ştiinţifice de excepţie, când festivitatea înmânării premiilor a avut loc în Marea Britanie, iar în anul 2009, la Gurzuf (Crimeea, Ukraina). Ceremonia din 2010 a avut loc în Ungaria nu doar pentru că organizaţia are aici o filială, ci şi pentru că oraşul Pécs este Capitală Culturală Europeană în acest an. Vizionați pe YouTube cei zece oameni de stiintă laureați ai medaliei de aur pe anul 2010 printre care și românul nostru: http://www.youtube.com/watch?v=9mydDB7zXCo&feature=related Iar aici discursul lui Florentin Smarandache: http://www.youtube.com/watch?v=MUM5ljyCco8 O corespondenta de la dl. Mircea Monu

telesio galilei academy award 2010 to F Smarandache by francesco fucilla

telesio galilei 2010 award final vesion by francesco fucilla

Oamenii mari de lângă noi

În comunităţile noastre, mai mici sau mai mari, lângă noi trăiesc oameni importanţi, care ar putea fi model pentru copiii noştri, dar şi pentru orizontul socio-cultural în care ne aflăm. De cele mai multe ori, cu cât sunt mai valoroşi, cu atât sunt mai modeşti existenţial, se ocupă de ideile lor şi nu vor să epateze, încât ignoranţii îi consideră nişte ciudaţi, neînsemnaţi.Nu voi vorbi decât de oameni pe care i-am cunoscut personal. Aprecierile mele, desigur subiective, vor fi ilustrate cu fapte recunocute de instituţii cu autoritate în domeniu, ceea ce îmi poate oferi argumente de ordinului obiectivităţii şi îmi întăreste propriile convingeri.Pentru astăzi voi reda o ştire de ultimă oră despre fostul meu coleg de liceu şi vecin din lunca Olteţului vâlcean. Comentariile, pe altă dată.Subliniez doar că este numit "The Great Son of Romania" şi se numeşte Florentin Smarandache.

O ŢARĂ FĂRĂ GUVERN

România este o ţară fără guvern. Acum, la Bucureşti, în Palatul Victoria, se află un grup de amatori care se cred miniştri. Amatori la Bucureşti, amatori în judeţe, în contextul unei crize economice grave. Este o lipsă de coerenţă administrativă care nu poate fi eliminată decât prin schimbarea întregului guvern, ca o etapă în restabilirea voinţei electoratului prin organizarea unor alegeri anticipate, CU VOT OBLIGATORIU, pentru a diminua posibilităţile de fraudă electorală.
Nu-mi doresc oameni în stradă, dar reacţia publică a personalităţilor recunoscute ca valori ale societăţii româneşti este necesară. Mi-aş dori să aud opinia Academiei Române, a lumii universitare, a întreprinzătorilor autohtoni de succes, necontroversaţi, a marilor artişti şi a marilor sportivi, a elitei româneşti autentice. Poate aşa amatorii din politica românească vor conştientiza că s-au făcut de ruşine şi trebuie să plece singuri.
Ţara va rezista, cum s-a întâmplat de multe ori în istoria noastră, dar vine toamna, vine iarna şi prea mult suferă nemeritat cei mai mulţi dintre noi.

OAMENI FARA OMENIE

Oameni fara omenie! Aceasta este expresia pe care o rostesc, obsesiv, de cand s-a intamplat actul criminal de la maternitatea Giulesti. De la cel care i-a inchis pe copii singuri, pana la ministrul care ne aminteste ca s-au mai intamplat , in lume, astfel de cazuri, toti ii considera pe acei pui de om ca lucruri, elementele neutre ale unei multimi oarecare, fara suflet, fara identitate.Umanitatea este a pompierului care si-a pus in pericol propria viata, nu a celor care ne indeamna sa cautam p Google cazuri similare.
Cand toti vom incremeni la privirea acelui ochi micut, albastru, al copilului parjolit de nesimtirea omeneasca, atunci se va schimba ceva in Romania. Prea multi si-au pierdut omenia, credinta si onoarea.
Nu credeti niciodata si nicicum in OAMENII NEOAMENI.
NU-I MAI LASATI SA NE CONDUCA!
Sunt patetic, pentru ca nu vreau sa fiu violent.

Interes pentru "liviudanila.blogspot.com"

Un cititor al blogului meu a descoperit blogul lui Liviu Dănilă. Şi mi-a scris: "Îmi place cum scrie acest tânăr, pentru că scrie cu talent şi cu plăcere.Nu-l preocupă comentariile şi cititorii, ci adevărul, autenticitatea".
Şi eu cred la fel.Dovadă că intrarea în blogosferă n-o fac pe adresa mea, ci pe adresa lui Liviu.

Nu izgoniţi Copiii şi Educatorii din România!

În ultima vreme constat tot mai clar "succesul"unei acţiuni generalizate de slăbire a voinţei comunităţii în care trăiesc de a ne stabili idealul, obiectivele, strategia existenţială, mai simplu spus constat lipsa de orizont şi viaţa comunitară anxioasă. Altfel e greu de explicat lanţul nesfârşit de compromisuri pe care le facem cu puternicii zilei, cu noi înşine , în calitate de indivizi-umani-reali-vii, cu nevoi concrete, cotidiene, dar şi, mai ales, compromisurile cu conştiinţa noastră. Fără să dezvolt subiectul, fără să dau exemple, din nefericire extrem de numeroase, vreau să spun că vina nu aparţine doar ALTCUIVA. E mai convenabil să găseşti justificări în acţiunile altora, dar e şi ipocrizie în a nu te pune şi pe tine în ecuaţie. Bulversarea valorică a societăţii româneşti e un real pericol, dar încă nu s-a produs iremediabil. Deşi avanscena vieţii publice e ocupată de teme minore, cât timp elita autentică actuală a neamului românesc nu va ceda,(şi nu va ceda!) cât timp marii profesionişti ai noştri îşi vor spune răspicat cuvântul în domeniile lor, cât timp instituţiile fundamentale: Biserica, Şcoala, Academia, asociaţiile profesionale şi civice, media vor cultiva adevăruri validate istoric despre identitatea noastră naţională mai avem speranţă.
Teama vine însă din uşurinţa cu care ne lăsăm destinul pe mâna Celuilalt. Socrate îndemna la cunoaşterea de sine, înainte de a-l cunoaşte pe celălalt. Pe urma lui mă întreb şi eu: înainte de a şti ce vrea guvernul, preşedintele, partidele politice, primarul sau poliţistul, Eu ştiu ce vreau?!Înainte de a cere ajutorul altuia, mi l-am cerut mai întâi mie însumi?
Doar copilul trebuie ajutat:să înveţe să se ajute. De aceea am încredere nestrămutată în Învăţător, acela concret care primeşte copilul la şcoala pentru că, în ciuda nevolniciilor momentului, va face lucrul cel mai important pentru supravieţuirea noastră: va învăţa copilul să înveţe de mic ce vrea, să se cunoască şi să trăiască demn. Pentru că Educatorul nu e o profesie, ci o Vocaţie. Iar Educatorul nu este acela din piaţa publică, gălăgios, ipocrit, oportunist, ci acela anonim care, în sălile de clasă, îi învaţă pe copii să-şi cunoască şi preţuiască mintea şi sufletul. Cât timp mai avem copii şi educatori cu vocaţie în România, nimic nu e pierdut. Numai să-i lăsăm în pace în Casa lor!

Jean Moscopol - Tot ce e romanesc nu piere

Cu caciulile pe frunte - Cenaclul Flacara - Folk Song Romania

În Serbia de răsărit situaţia românilor este deosebit de complexă. Cu o dominaţie statală agresivă, care nu a acceptat niciodată drepturi reale acestei numeroase comunităţi, desfiinţând biserici şi mânăstiri, multe ctitorite de domnitori români, impunând şcoală şi slujbă religioasă numai în limba sârbă, prigonind pe cei care se vor fi declarat români, locuitorii care vorbesc o limbă arhaică, de secole XVII-XIX, au ei înşişi ezitări în a se declara români. Ei spun că sunt" rumâni", "vlahi", cu teamă afirmă că" părinţii şi moşii noştri au fost români".Mulţi, foarte mulţi au plecat pe vremea lui Tito în ţările din Vest, unde , paradoxal, şi-au întărit conştiinţa etnică.
Dar există ceva care le salvează sufletul şi care nu le poate anihila conştiinţa etnică: LIMBA vorbită acasă, care este, fără dubii ,limbă românească. In limba aceasta îşi exprimă simţămintele cele mai profunde, este limba în care interpretează frumoase cântece populare, cu o densitate a talentului de-a lungul Dunării, de parcă natura acestor oameni ar fi croită să compenseze toate frustrările istoriei. Poezii populare, variante dunărene ale folclorului românesc, jocuri şi obiceiuri, dansuri pe care le găsim în toată românimea sunt odoare sfinte, pe care le scot la orice prilej de sărbătoare. Şi atunci când unii se străduie să-i determine pe copiii locului să-şi uite limba, ei caută singuri cântecele străbune şi se poate vedea la sărbători bucuria cu care cântă româneşte şi joacă dansurile străbune. In luna iulie am fost la două de astfel de sărbători româneşti, la Ostrei, lângă Bor şi la Kladova, peste Dunăre de Drobeta-Turnu-Severin. Dincolo de accesele de naţionalism ale unor autorităţi locale şi de orgoliile unor lideri ai comunităţilor din zonă , mai mult sau mai puţin cultivate de cei interesaţi, am admirat valori populare româneşti, unele pierdute în România , am regăsit un tezaur viu de spiritualitate românească, care ilustrează memorabile expresii ale creaţiei româneşti , pe care , în zadar se străduiesc unii să le uităm. Dansurile populare cu căciuli pastorale (vă amintiţi: "Asta e căciula mea....."), frumoase costume populare, chiar dacă vremea le-a mai "mixat" cu motive sârbeşti, instrumentişti de talent din frunză, fluier, ori solz de peşte,etc., etc., întăresc acel impresionant vers:"Tot ce e românesc nu piere." Şi dacă unii le induc ideea că ar exista un popor vlah, o limbă vlahă, scrisă cu litere chirilice, că şi româna ,de fapt, trebuia scrisă aşa, pentru că "până la mijlocul sec. al XIX-lea aşa a fost scrisă", oamenii locului tot româneşte vorbesc, cântă şi visează.
Ce putem face pentru ei? Ceea ce poate face un frate de sânge şi un cetăţean european : să nu ne pierdem niciodată IDENTITATEA.
Dunărea, fluviul milenar al vieţii, ne uneşte, nu ne desparte.

Învăţ să-mi editez blogul. Azi am postat câteva instrumente , utile cotidian.

Am ezitat să-mi aleg semnătura, dar până la urmă cel mai potrivit este numele real şi complet, Gheorghe Florescu, pentru că e al meu.Şi nu vreau să ascund nimic, într-un dialog de expunere asumată.

Copil fiind, speram să fiu singurul din lume cu acest nume. Curând am descoperit mulţi cu numele "Florescu", unii celebri, apoi chiar "Gheorghe Florescu", remarcabili prin biografie şi preocupări. Scriitor, "cafegiu", "bibliotecar", ori fotbalist, oricare dintre tizii mei sunt mai celebri decât mine. Dar nu mă pot înlocui, chiar de ar fi un popor de "floreşti".EU sunt unic şi irepetabil, pentru că aşa visam în copilărie şi aşa arămas! Deci nici un un fel de obstacol nu mă poate împiedica să semnez cu numele meu real.Problema nu este de identitate, ci de gestiune a timpului, acela pe care îl mai am. Aceasta e miza noului meu fel de a comunica.

Pariul este cu mine însumi: cât timp câştig, cât timp pierd!

Primul câştig este deja exprimarea bucuriei de a fi învins timpul, prin apariţia nepotului meu Bogdan Mihai Florescu, pe 30 iunie 2010.

Sunt Bunic!