Nu izgoniţi Copiii şi Educatorii din România!

În ultima vreme constat tot mai clar "succesul"unei acţiuni generalizate de slăbire a voinţei comunităţii în care trăiesc de a ne stabili idealul, obiectivele, strategia existenţială, mai simplu spus constat lipsa de orizont şi viaţa comunitară anxioasă. Altfel e greu de explicat lanţul nesfârşit de compromisuri pe care le facem cu puternicii zilei, cu noi înşine , în calitate de indivizi-umani-reali-vii, cu nevoi concrete, cotidiene, dar şi, mai ales, compromisurile cu conştiinţa noastră. Fără să dezvolt subiectul, fără să dau exemple, din nefericire extrem de numeroase, vreau să spun că vina nu aparţine doar ALTCUIVA. E mai convenabil să găseşti justificări în acţiunile altora, dar e şi ipocrizie în a nu te pune şi pe tine în ecuaţie. Bulversarea valorică a societăţii româneşti e un real pericol, dar încă nu s-a produs iremediabil. Deşi avanscena vieţii publice e ocupată de teme minore, cât timp elita autentică actuală a neamului românesc nu va ceda,(şi nu va ceda!) cât timp marii profesionişti ai noştri îşi vor spune răspicat cuvântul în domeniile lor, cât timp instituţiile fundamentale: Biserica, Şcoala, Academia, asociaţiile profesionale şi civice, media vor cultiva adevăruri validate istoric despre identitatea noastră naţională mai avem speranţă.
Teama vine însă din uşurinţa cu care ne lăsăm destinul pe mâna Celuilalt. Socrate îndemna la cunoaşterea de sine, înainte de a-l cunoaşte pe celălalt. Pe urma lui mă întreb şi eu: înainte de a şti ce vrea guvernul, preşedintele, partidele politice, primarul sau poliţistul, Eu ştiu ce vreau?!Înainte de a cere ajutorul altuia, mi l-am cerut mai întâi mie însumi?
Doar copilul trebuie ajutat:să înveţe să se ajute. De aceea am încredere nestrămutată în Învăţător, acela concret care primeşte copilul la şcoala pentru că, în ciuda nevolniciilor momentului, va face lucrul cel mai important pentru supravieţuirea noastră: va învăţa copilul să înveţe de mic ce vrea, să se cunoască şi să trăiască demn. Pentru că Educatorul nu e o profesie, ci o Vocaţie. Iar Educatorul nu este acela din piaţa publică, gălăgios, ipocrit, oportunist, ci acela anonim care, în sălile de clasă, îi învaţă pe copii să-şi cunoască şi preţuiască mintea şi sufletul. Cât timp mai avem copii şi educatori cu vocaţie în România, nimic nu e pierdut. Numai să-i lăsăm în pace în Casa lor!