Dictatura democraţiei prin vot obligatoriu

Pentru a opri alunecarea societăţii româneşti spre un stat pseudo-democratic, cu mecanisme de tip mafiot, controlat de clanuri politico-financiare trans-partinice, în care poporului i se oferă pâine doar cât să poată urmări cât mai mult circ este nevoie nu de revoluţii sângeroase, ci de instrumentele pe care tot democraţia le-a creat.
Un caz concret:Răspunsul la alegerea primarilor din primul tur ar trebui să fie introducerea votului obligatoriu.
Istoria ne învaţă:LA VREMURI EXCEPŢIONALE, MĂSURI EXCEPŢIONALE!

Comentariu:
Din nefericire nu învăţăm din experienţa istoriei, ci din propriile experienţe. Şi uneori e prea târziu.

ÎN NUMELE STRĂMOŞILOR ŞI URMAŞILOR NOŞTRI

MĂ ALĂTUR FORULUI DEMOCRAT AL ROMÂNILOR DIN REPUBLICA MOLDOVA, ÎNDEMNÂND LA ÎMPLINIREA ACTULUI DE REUNIRE A BASARABIEI CU PATRIA MAMĂ, ROMÂNIA, ÎN 2012, DUPĂ DOUĂ SECOLE DE ISTORIE NEDREAPTĂ.

SÂNGELE APĂ NU SE FACE!

GHEORGHE FLORESCU

UNUL DIN MILIOANELE DE ROMÂNI

DESPRE LEHAMITE ŞI IUBIRE

Între cele două războaie mondiale ale secolului trecut Mircea Eliade observa o „modă,” apărută atunci în rândul tinerilor intelectuali şi scriitori: „a nu mai fi români”, a regreta că sunt români. Constatăm că moda revine, este ciclică: prin anii ’90 unii intelectuali postrevoluţionari au început o campanie de iconoclastie faţă de personalităţi ale culturii române şi faţă de români ca fiinţă etno - culturală. Reamintim doar „scandalul Patapievici”, sau atacurile la opera eminesciană.
Ceea ce a sintetizat atunci Eliade rămâne viabil şi azi: problema nu constă în a judeca un popor prin ceea ce creează, ci prin ceea ce este, o temă complicată, care nu este accesibilă decât celor care sunt co-substanţiali fiinţei acestui popor şi el al lui Dumnezeu. De aici rezultă că există şi un drept de judecată dreaptă, care nu are valoare decât dacă vine din partea celor „îndreptăţiţi”, al celor care îl iubesc.
Din exterior se pot spune multe, de bine sau de rău, despre poporul român. Putem să reacţionăm, este chiar necesar să ripostăm, sau să apreciem, dar o atitudine neutrală ne salvează sufletul şi ne menţine cugetul liber. O altă sensibilitate apare atunci când remarcile, fie ele cât de critice, vin din partea celor ce sunt confinii neamului lor, nu ca legătură sanguină, ci, mai ales, ca spiritualitate. Da, ei au dreptul să spună orice, pentru că „orice”-ul vine din suferinţa celui care iubeşte, din iubirea celui care suferă, din dorinţa celui apt de sacrificiu, de spaimele şi grijile celui care are misiunea Ocrotitorului.
Aşa îmi vine gândul la destinul lui Emil Cioran (sau „E.M.Cioran”), cel care a ajuns pe culmile scepticismului modern, intuind şi trăind drama existenţială a „neajunsului de a te fi născut” .
Dacă a refuzat într-un moment al destinului său să mai scrie, să gândească şi să trăiască româneşte a fost nu pentru că avea alternativa unei alte spiritualităţi, cea franceză, pe care a exprimat-o, încât Franţa i-a fost recunoscătoare, ci pentru că ajunsese la o lehamite universală de care nu sunt capabili decât cei aleşi.”Să nu mai exişti pentru nimeni, să trăieşti ca şi cum n-ai fi trăit niciodată, să izgoneşti evenimentul, să nu te mai prevalezi de nici un moment şi de nici un loc, să te izbăveşti pentru totdeauna!”(Căderea în timp, Humanitas, 1994, p. 95)
Întrebat de Gert Bergfleth, într-un interviu realizat în 1984, de ce a renunţat să mai scrie în română şi a hotărât să scrie în limba franceză, Cioran, argumentând tema eliberării de trecut şi elogiind rigoarea noii sale limbi de expresie filosofică, faţă de lipsa de eleganţă a limbii române îi aduce acesteia din urmă un înfiorător elogiu, spunând că este extrem de poetică şi „dezesperant de spontană”. Iar înverşunarea exprimării în noua sa limbă de adopţie, care i-a adus recunoaşterea stilului, nu i-a ucis fundamentala experienţă fiinţială a neantului, pe care a relatat-o în primele sale cărţi scrise în româneşte, cum el însuşi mărturiseşte în acelaşi interviu: „Neantul era în mine, nu trebuia să-l caut în altă parte. Copil fiind, aveam acest presentiment prin intermediul plictiselii, factor al unor descoperiri abisale. Aş putea să citez cu exactitate momentul în care am avut senzaţia de vid, impresia de a fi ejectat din timp.(…) ”. Şi în altă parte: „De ce nu mă sinucid? Fiindcă mie mi-e scârbă atât de moarte, cât şi de viaţă.”(Pe culmile disperării, Humanitas, 1990, p.86).
Plictiseală şi lehamite. Experienţa cotidiană a vidului. Presiunea lungilor insomnii. Gândul căderii biblice a omului aventurier şi tema extincţiei care dă sens sinuciderii. Terapia prin scris care transformă noua carte scrisă într-o sinucidere amânată. Şi , în fond, reiterarea sinuciderii ca un şantaj în faţa morţii, despre care spune că pe măsură ce o gândeşti, o amâni. Dar solul spiritualităţii originare, fie şi înţeleasă psihanalitic ca spaime ale copilăriei trăite lângă cimitirul satului, rodeşte un scepticism de tip pascalian, în care omul nu renunţă la credinţa sa interioară, soră cu „sfâşierea interioară”.
Lehamitea la Cioran este zodia proiecţiei interioare a destinului său ca individ şi ca specie, ca individ care se justifică prin specie, ca specie care se regăseşte în individ prin datul originar, al matricei sale culturale.”Singurul lucru care-l poate salva pe om este iubirea. (…) Prin orice pot cădea în lumea asta, numai printr-o mare iubire nu.” (idem, p. 201-202), scrie Cioran. O mare iubire nemărturisită, ascunsă sub valurile tristeţii, disperării şi lehamitei de viaţă, care i-a salvat sufletul să fi fost oare timpul matriceal în care a învăţat să respire, să vorbească, să gândească? Este interesantă mărturia apropiaţilor că în memoria sa făcută ţăndări de cumplita boală din ultimii ani ai vieţii, un fel de moarte vie, ceea ce mai funcţiona erau doar elemente ce veneau din „datul” românesc.
Lui E.M. Cioran îi pot accepta lehamitea, pentru că ea vine, ca la toate marile spirite, dintr-o nesfârşită iubire.