Întâmplător, l-am ascultat azi, 01.01.2011, pe Preşedintele "românilor"- cum obişnuiesc să spună şi el şi ecoul său ( de observat că nu le mai pot rosti numele!)-vorbind despre apostolica sa misiune de reformare a statului. Fapt necesar, pe care îl promite din 2004, dar stat pe care l-a "reformat" în jos, adică abia mai funcţionează, gâfâie sub povara corupţiei generalizate, gata să cedeze instituţional sub asediul hrăpăreţilor politico-economico-financiari din interior şi a intereselor marilor jucători externi de pe piaţa globalizării.
Las altora comentariile asupra nimicniciei unora dintre cei care ne conduc în aceste vremuri grele, la vedere, sau ocult. Am avut în istoria noastră tot felul de conducători: eroi şi trădători, cu domnii lungi şi fapte memorabile, cu domnii lungi şi multe pagini negre, cu domnii scurte şi fapte măreţe, dar şi conducători de care memoria neamului , benefic, s-a lăpădat în timp, de care nimeni nu mai vrea să audă.
Eu mă gândesc doar la câţiva dintre domnitorii noştri, care ne-au condus pentru scurt timp, dar au rămas în Istorie pentru faptele lor mari, cu adevărat reformatoare de stat.
Mă gândesc la Mihai Viteazul, care în opt ani de domnie ( 1593-1601) a reuşit, prin inteligenţă strategică, iubire de moşie, vitejie şi spirit de sarificiu să întărească rolul Ţarii Româneşti pe plan european, să unească pentru prima dată cele trei ţări româneşti şi, astfel, să redeştepte pentru secole conştiinţa unităţii de neam şi de limbă a românilor din cele patru zări. Viaţa şi-a jertfit-o pe câmpul de luptă, faptele lui ne-au însufleţit prin secole!
Îmi vine în minte Alexandru Ioan Cuza, primul domnitor al Principatelor Unite şi, din 1862 al statului naţional România, care în numai şapte ani cât a fost în fruntea Ţării (1859-1866) a pus bazele statului român modern, instituţiile fundamentale de azi revendicându-şi originea în acei ani de reforme politice, legislative, administrative, economice, culturale cu adevărat europene. În condiţiile în care acest brav Domn al nostru nu se închina intereselor străine de neam şi ţară! Cum a spus marele său prieten şi sfetnic, Mihail Kogălniceanu, atunci când "monstruoasa coaliţie" (din nou internă şi externă !) l-au silit să abdice în februarie 1966: nu "greşelile l-au răsturnat...ci faptele sale mari".
Cum sună peste secole în mintea , inima şi sufletul românilor, oriunde s-ar afla, numele lui Mihai Viteazul şi Alexandru Ioan Cuza!
Ce va rămâne din numele şi faptele celor de care nu doar eu, ci din ce în ce mai mulţi contemporani nu mai vrem să auzim încă de acum!
Cum va rămâne 2011 în Istoria Neamului nostru?
