Jean Moscopol - Tot ce e romanesc nu piere

Cu caciulile pe frunte - Cenaclul Flacara - Folk Song Romania

În Serbia de răsărit situaţia românilor este deosebit de complexă. Cu o dominaţie statală agresivă, care nu a acceptat niciodată drepturi reale acestei numeroase comunităţi, desfiinţând biserici şi mânăstiri, multe ctitorite de domnitori români, impunând şcoală şi slujbă religioasă numai în limba sârbă, prigonind pe cei care se vor fi declarat români, locuitorii care vorbesc o limbă arhaică, de secole XVII-XIX, au ei înşişi ezitări în a se declara români. Ei spun că sunt" rumâni", "vlahi", cu teamă afirmă că" părinţii şi moşii noştri au fost români".Mulţi, foarte mulţi au plecat pe vremea lui Tito în ţările din Vest, unde , paradoxal, şi-au întărit conştiinţa etnică.
Dar există ceva care le salvează sufletul şi care nu le poate anihila conştiinţa etnică: LIMBA vorbită acasă, care este, fără dubii ,limbă românească. In limba aceasta îşi exprimă simţămintele cele mai profunde, este limba în care interpretează frumoase cântece populare, cu o densitate a talentului de-a lungul Dunării, de parcă natura acestor oameni ar fi croită să compenseze toate frustrările istoriei. Poezii populare, variante dunărene ale folclorului românesc, jocuri şi obiceiuri, dansuri pe care le găsim în toată românimea sunt odoare sfinte, pe care le scot la orice prilej de sărbătoare. Şi atunci când unii se străduie să-i determine pe copiii locului să-şi uite limba, ei caută singuri cântecele străbune şi se poate vedea la sărbători bucuria cu care cântă româneşte şi joacă dansurile străbune. In luna iulie am fost la două de astfel de sărbători româneşti, la Ostrei, lângă Bor şi la Kladova, peste Dunăre de Drobeta-Turnu-Severin. Dincolo de accesele de naţionalism ale unor autorităţi locale şi de orgoliile unor lideri ai comunităţilor din zonă , mai mult sau mai puţin cultivate de cei interesaţi, am admirat valori populare româneşti, unele pierdute în România , am regăsit un tezaur viu de spiritualitate românească, care ilustrează memorabile expresii ale creaţiei româneşti , pe care , în zadar se străduiesc unii să le uităm. Dansurile populare cu căciuli pastorale (vă amintiţi: "Asta e căciula mea....."), frumoase costume populare, chiar dacă vremea le-a mai "mixat" cu motive sârbeşti, instrumentişti de talent din frunză, fluier, ori solz de peşte,etc., etc., întăresc acel impresionant vers:"Tot ce e românesc nu piere." Şi dacă unii le induc ideea că ar exista un popor vlah, o limbă vlahă, scrisă cu litere chirilice, că şi româna ,de fapt, trebuia scrisă aşa, pentru că "până la mijlocul sec. al XIX-lea aşa a fost scrisă", oamenii locului tot româneşte vorbesc, cântă şi visează.
Ce putem face pentru ei? Ceea ce poate face un frate de sânge şi un cetăţean european : să nu ne pierdem niciodată IDENTITATEA.
Dunărea, fluviul milenar al vieţii, ne uneşte, nu ne desparte.

Învăţ să-mi editez blogul. Azi am postat câteva instrumente , utile cotidian.

Am ezitat să-mi aleg semnătura, dar până la urmă cel mai potrivit este numele real şi complet, Gheorghe Florescu, pentru că e al meu.Şi nu vreau să ascund nimic, într-un dialog de expunere asumată.

Copil fiind, speram să fiu singurul din lume cu acest nume. Curând am descoperit mulţi cu numele "Florescu", unii celebri, apoi chiar "Gheorghe Florescu", remarcabili prin biografie şi preocupări. Scriitor, "cafegiu", "bibliotecar", ori fotbalist, oricare dintre tizii mei sunt mai celebri decât mine. Dar nu mă pot înlocui, chiar de ar fi un popor de "floreşti".EU sunt unic şi irepetabil, pentru că aşa visam în copilărie şi aşa arămas! Deci nici un un fel de obstacol nu mă poate împiedica să semnez cu numele meu real.Problema nu este de identitate, ci de gestiune a timpului, acela pe care îl mai am. Aceasta e miza noului meu fel de a comunica.

Pariul este cu mine însumi: cât timp câştig, cât timp pierd!

Primul câştig este deja exprimarea bucuriei de a fi învins timpul, prin apariţia nepotului meu Bogdan Mihai Florescu, pe 30 iunie 2010.

Sunt Bunic!