ROMÂNII DE LÂNGĂ NOI

http://www.gheorgheflorescu.ro/

GÂNDURI DESPRE ADMINISTRAŢIE

1. Orice informaţie este utilă în administraţie.

2. Informaţia este folositoare comunităţii, dacă este produsul unui sistem
instituţional şi este dăunătoare dacă este obţinută şi prelucrată
discreţionar de către un om /grup/ gaşcă.

3. Fezabilitatea actului de administraţie: să-ţi propui numai ceea ce poţi să
faci; nu poţi face ceea ce nu-ţi propui.

4. Nu pot fi transferate proiecte concrete din alte zone, ci experienţa altor zone
trebuie convertită în proiecte proprii.

5. Este necesar un plan strategic, pe minim zece ani, pentru a putea identifica,
treptat, proiecte finanţabile şi realizabile.

6. Problema prioritară a oricărei administraţii este Bugetul.

7. Resursele financiare proprii sunt totdeauna limitate, dar această realitate
este motivul accesării permanente a unor resurse externe.

8. Statul şi instituţiile lui nu sunt nici stăpânul, nici sclavul cetăţeanului, ci
doar instrumente utile pentru viaţa în comunitate.

9. Năravurile rele sunt preluate mai uşor decât cele bune de către noua
administraţie;cele bune folosesc tuturor, cele rele doar celor care deţin
puterea.

10. Nimeni dintre cei care lucrează în administraţie nu este de neînlocuit, dar nu
oricine poate fi un bun administrator.

Drama prostului care râde fără să ştie de ce râde

În vremea copilăriei mele într-un sat binecuvântat de Dumnezeu cu darurile naturii, dar şi cu oameni harnici, cinstiţi şi iubitori de adevăr trăia şi un om bătut de soartă, cu minte puţină, dar blând şi nevinovat. Asculta ca un câine credincios de cei care îi acordau atenţie, nu doar prin vorbe, dar şi oferindu-i câte un blid de mâncare. N-ar fi deranjat pe nimeni, dacă n-ar fi încercat să facă pe plac binefăcătorilor săi , sărind înt-un picior, râzând ca prostul, până când obosea şi rămânea « uluit şi distrat », cu gura căscată , aşteptând un alt binevoitor care să-i dea ceva de mâncare. De mâncat, mânca bietul om, fără oprire, orice primea. Oamenii se obişnuiseră cu el, îl acceptau ca pe un nedreptăţit al soartei. Nimeni nu râdea de el şi drept urmare nici copiii nu-l necăjeau. La urma urmei nu deranja pe nimeni. Toţi ştiam că nu-l duce mintea şi-l acceptam aşa cum era : « uluit şi distrat », prostul satului care era necesar şi el pentru că aşa hotărâse Dumnezeu.
Mi-am amintit de acest personaj întâlnind uneori în oraşul în care locuiesc un individ fără vârstă, speranţă şi conştiinţă, care mereu, de când îl ştiu, aleargă după câte un blid cu mâncare, indiferent de la cine îl primeşte. Nu i-aş fi acordat mai multă atenţie decât prostului satului, dacă îşi vedea de condiţia lui existenţială. Poate l-aş fi ajutat să ajungă la o şcoală de recuperare. Să înveţe să citească, pentru că de scris, slabă speranţă ! Dar prostul nu e prost destul dacă nu e şi fudul, spune înţelepciunea populară. Iar când se crede deştept devine periculos. Aşa e Individul care bântuie prin oraşul nostru : «uluit şi distrat » ca prostul satului, dar periculos pentru că a început să se creadă ziarist, care ar putea să primească blidul zilnic muşcând mâna care l-a hrănit.
Îl pun în balanţa conservatoare a valorilor cu naivul blând de pe uliţele satului meu natal şi constat că Dumnezeu îl priveşte duios şi părinteşte pe prostul blând şi nevinovat. Ne lasă nouă, oamenilor, să-l acceptăm, să-l compătimim şi să-l ajutăm creştineşte pe « ziaristul » care râde fără să ştie de ce râde.
vezi http://www.informatiadeseverin.ro-27.07.2011

EMINESCU

Astăzi, 15 iunie 2011 s-au împlinit 122 de ani de când a murit MIHAI EMINESCU. Tot mai puţini români şi-au adus aminte de comemorarea Sa. Doar câteva instituţii şi publicaţii, mai ales din Moldova şi din afara Ţării au consemnat semnificaţia vieţii şi operei lui Eminescu. Am citit că, în fine, s-ar fi instalat şi un bust al Poetului la Odesa. Să fie acelaşi care de ani buni se afla depozitat la Consulatul român?

Cât de mulţi se străduiesc să-l uităm pe Eminescu! Cât de nevolnici sunt cei care fac jocul celor care vor să ne dilueze identitatea naţională!

Astăzi, 15 iunie 2011 este eclipsă de Lună, dar a fost şi eclipsa de Eminescu. Eclipsa trece, Luna rămâne. Comemorarea lui Eminescu a fost în eclipsă vinovată, dar Eminescu rămâne.

CÂT RĂMÂNE EMINESCU PRINTRE NOI, RĂMÂNEM ŞI NOI ROMÂNI .

Dictatura democraţiei prin vot obligatoriu

Pentru a opri alunecarea societăţii româneşti spre un stat pseudo-democratic, cu mecanisme de tip mafiot, controlat de clanuri politico-financiare trans-partinice, în care poporului i se oferă pâine doar cât să poată urmări cât mai mult circ este nevoie nu de revoluţii sângeroase, ci de instrumentele pe care tot democraţia le-a creat.
Un caz concret:Răspunsul la alegerea primarilor din primul tur ar trebui să fie introducerea votului obligatoriu.
Istoria ne învaţă:LA VREMURI EXCEPŢIONALE, MĂSURI EXCEPŢIONALE!

Comentariu:
Din nefericire nu învăţăm din experienţa istoriei, ci din propriile experienţe. Şi uneori e prea târziu.

ÎN NUMELE STRĂMOŞILOR ŞI URMAŞILOR NOŞTRI

MĂ ALĂTUR FORULUI DEMOCRAT AL ROMÂNILOR DIN REPUBLICA MOLDOVA, ÎNDEMNÂND LA ÎMPLINIREA ACTULUI DE REUNIRE A BASARABIEI CU PATRIA MAMĂ, ROMÂNIA, ÎN 2012, DUPĂ DOUĂ SECOLE DE ISTORIE NEDREAPTĂ.

SÂNGELE APĂ NU SE FACE!

GHEORGHE FLORESCU

UNUL DIN MILIOANELE DE ROMÂNI

DESPRE LEHAMITE ŞI IUBIRE

Între cele două războaie mondiale ale secolului trecut Mircea Eliade observa o „modă,” apărută atunci în rândul tinerilor intelectuali şi scriitori: „a nu mai fi români”, a regreta că sunt români. Constatăm că moda revine, este ciclică: prin anii ’90 unii intelectuali postrevoluţionari au început o campanie de iconoclastie faţă de personalităţi ale culturii române şi faţă de români ca fiinţă etno - culturală. Reamintim doar „scandalul Patapievici”, sau atacurile la opera eminesciană.
Ceea ce a sintetizat atunci Eliade rămâne viabil şi azi: problema nu constă în a judeca un popor prin ceea ce creează, ci prin ceea ce este, o temă complicată, care nu este accesibilă decât celor care sunt co-substanţiali fiinţei acestui popor şi el al lui Dumnezeu. De aici rezultă că există şi un drept de judecată dreaptă, care nu are valoare decât dacă vine din partea celor „îndreptăţiţi”, al celor care îl iubesc.
Din exterior se pot spune multe, de bine sau de rău, despre poporul român. Putem să reacţionăm, este chiar necesar să ripostăm, sau să apreciem, dar o atitudine neutrală ne salvează sufletul şi ne menţine cugetul liber. O altă sensibilitate apare atunci când remarcile, fie ele cât de critice, vin din partea celor ce sunt confinii neamului lor, nu ca legătură sanguină, ci, mai ales, ca spiritualitate. Da, ei au dreptul să spună orice, pentru că „orice”-ul vine din suferinţa celui care iubeşte, din iubirea celui care suferă, din dorinţa celui apt de sacrificiu, de spaimele şi grijile celui care are misiunea Ocrotitorului.
Aşa îmi vine gândul la destinul lui Emil Cioran (sau „E.M.Cioran”), cel care a ajuns pe culmile scepticismului modern, intuind şi trăind drama existenţială a „neajunsului de a te fi născut” .
Dacă a refuzat într-un moment al destinului său să mai scrie, să gândească şi să trăiască româneşte a fost nu pentru că avea alternativa unei alte spiritualităţi, cea franceză, pe care a exprimat-o, încât Franţa i-a fost recunoscătoare, ci pentru că ajunsese la o lehamite universală de care nu sunt capabili decât cei aleşi.”Să nu mai exişti pentru nimeni, să trăieşti ca şi cum n-ai fi trăit niciodată, să izgoneşti evenimentul, să nu te mai prevalezi de nici un moment şi de nici un loc, să te izbăveşti pentru totdeauna!”(Căderea în timp, Humanitas, 1994, p. 95)
Întrebat de Gert Bergfleth, într-un interviu realizat în 1984, de ce a renunţat să mai scrie în română şi a hotărât să scrie în limba franceză, Cioran, argumentând tema eliberării de trecut şi elogiind rigoarea noii sale limbi de expresie filosofică, faţă de lipsa de eleganţă a limbii române îi aduce acesteia din urmă un înfiorător elogiu, spunând că este extrem de poetică şi „dezesperant de spontană”. Iar înverşunarea exprimării în noua sa limbă de adopţie, care i-a adus recunoaşterea stilului, nu i-a ucis fundamentala experienţă fiinţială a neantului, pe care a relatat-o în primele sale cărţi scrise în româneşte, cum el însuşi mărturiseşte în acelaşi interviu: „Neantul era în mine, nu trebuia să-l caut în altă parte. Copil fiind, aveam acest presentiment prin intermediul plictiselii, factor al unor descoperiri abisale. Aş putea să citez cu exactitate momentul în care am avut senzaţia de vid, impresia de a fi ejectat din timp.(…) ”. Şi în altă parte: „De ce nu mă sinucid? Fiindcă mie mi-e scârbă atât de moarte, cât şi de viaţă.”(Pe culmile disperării, Humanitas, 1990, p.86).
Plictiseală şi lehamite. Experienţa cotidiană a vidului. Presiunea lungilor insomnii. Gândul căderii biblice a omului aventurier şi tema extincţiei care dă sens sinuciderii. Terapia prin scris care transformă noua carte scrisă într-o sinucidere amânată. Şi , în fond, reiterarea sinuciderii ca un şantaj în faţa morţii, despre care spune că pe măsură ce o gândeşti, o amâni. Dar solul spiritualităţii originare, fie şi înţeleasă psihanalitic ca spaime ale copilăriei trăite lângă cimitirul satului, rodeşte un scepticism de tip pascalian, în care omul nu renunţă la credinţa sa interioară, soră cu „sfâşierea interioară”.
Lehamitea la Cioran este zodia proiecţiei interioare a destinului său ca individ şi ca specie, ca individ care se justifică prin specie, ca specie care se regăseşte în individ prin datul originar, al matricei sale culturale.”Singurul lucru care-l poate salva pe om este iubirea. (…) Prin orice pot cădea în lumea asta, numai printr-o mare iubire nu.” (idem, p. 201-202), scrie Cioran. O mare iubire nemărturisită, ascunsă sub valurile tristeţii, disperării şi lehamitei de viaţă, care i-a salvat sufletul să fi fost oare timpul matriceal în care a învăţat să respire, să vorbească, să gândească? Este interesantă mărturia apropiaţilor că în memoria sa făcută ţăndări de cumplita boală din ultimii ani ai vieţii, un fel de moarte vie, ceea ce mai funcţiona erau doar elemente ce veneau din „datul” românesc.
Lui E.M. Cioran îi pot accepta lehamitea, pentru că ea vine, ca la toate marile spirite, dintr-o nesfârşită iubire.