Drama prostului care râde fără să ştie de ce râde

În vremea copilăriei mele într-un sat binecuvântat de Dumnezeu cu darurile naturii, dar şi cu oameni harnici, cinstiţi şi iubitori de adevăr trăia şi un om bătut de soartă, cu minte puţină, dar blând şi nevinovat. Asculta ca un câine credincios de cei care îi acordau atenţie, nu doar prin vorbe, dar şi oferindu-i câte un blid de mâncare. N-ar fi deranjat pe nimeni, dacă n-ar fi încercat să facă pe plac binefăcătorilor săi , sărind înt-un picior, râzând ca prostul, până când obosea şi rămânea « uluit şi distrat », cu gura căscată , aşteptând un alt binevoitor care să-i dea ceva de mâncare. De mâncat, mânca bietul om, fără oprire, orice primea. Oamenii se obişnuiseră cu el, îl acceptau ca pe un nedreptăţit al soartei. Nimeni nu râdea de el şi drept urmare nici copiii nu-l necăjeau. La urma urmei nu deranja pe nimeni. Toţi ştiam că nu-l duce mintea şi-l acceptam aşa cum era : « uluit şi distrat », prostul satului care era necesar şi el pentru că aşa hotărâse Dumnezeu.
Mi-am amintit de acest personaj întâlnind uneori în oraşul în care locuiesc un individ fără vârstă, speranţă şi conştiinţă, care mereu, de când îl ştiu, aleargă după câte un blid cu mâncare, indiferent de la cine îl primeşte. Nu i-aş fi acordat mai multă atenţie decât prostului satului, dacă îşi vedea de condiţia lui existenţială. Poate l-aş fi ajutat să ajungă la o şcoală de recuperare. Să înveţe să citească, pentru că de scris, slabă speranţă ! Dar prostul nu e prost destul dacă nu e şi fudul, spune înţelepciunea populară. Iar când se crede deştept devine periculos. Aşa e Individul care bântuie prin oraşul nostru : «uluit şi distrat » ca prostul satului, dar periculos pentru că a început să se creadă ziarist, care ar putea să primească blidul zilnic muşcând mâna care l-a hrănit.
Îl pun în balanţa conservatoare a valorilor cu naivul blând de pe uliţele satului meu natal şi constat că Dumnezeu îl priveşte duios şi părinteşte pe prostul blând şi nevinovat. Ne lasă nouă, oamenilor, să-l acceptăm, să-l compătimim şi să-l ajutăm creştineşte pe « ziaristul » care râde fără să ştie de ce râde.
vezi http://www.informatiadeseverin.ro-27.07.2011

EMINESCU

Astăzi, 15 iunie 2011 s-au împlinit 122 de ani de când a murit MIHAI EMINESCU. Tot mai puţini români şi-au adus aminte de comemorarea Sa. Doar câteva instituţii şi publicaţii, mai ales din Moldova şi din afara Ţării au consemnat semnificaţia vieţii şi operei lui Eminescu. Am citit că, în fine, s-ar fi instalat şi un bust al Poetului la Odesa. Să fie acelaşi care de ani buni se afla depozitat la Consulatul român?

Cât de mulţi se străduiesc să-l uităm pe Eminescu! Cât de nevolnici sunt cei care fac jocul celor care vor să ne dilueze identitatea naţională!

Astăzi, 15 iunie 2011 este eclipsă de Lună, dar a fost şi eclipsa de Eminescu. Eclipsa trece, Luna rămâne. Comemorarea lui Eminescu a fost în eclipsă vinovată, dar Eminescu rămâne.

CÂT RĂMÂNE EMINESCU PRINTRE NOI, RĂMÂNEM ŞI NOI ROMÂNI .

Dictatura democraţiei prin vot obligatoriu

Pentru a opri alunecarea societăţii româneşti spre un stat pseudo-democratic, cu mecanisme de tip mafiot, controlat de clanuri politico-financiare trans-partinice, în care poporului i se oferă pâine doar cât să poată urmări cât mai mult circ este nevoie nu de revoluţii sângeroase, ci de instrumentele pe care tot democraţia le-a creat.
Un caz concret:Răspunsul la alegerea primarilor din primul tur ar trebui să fie introducerea votului obligatoriu.
Istoria ne învaţă:LA VREMURI EXCEPŢIONALE, MĂSURI EXCEPŢIONALE!

Comentariu:
Din nefericire nu învăţăm din experienţa istoriei, ci din propriile experienţe. Şi uneori e prea târziu.

ÎN NUMELE STRĂMOŞILOR ŞI URMAŞILOR NOŞTRI

MĂ ALĂTUR FORULUI DEMOCRAT AL ROMÂNILOR DIN REPUBLICA MOLDOVA, ÎNDEMNÂND LA ÎMPLINIREA ACTULUI DE REUNIRE A BASARABIEI CU PATRIA MAMĂ, ROMÂNIA, ÎN 2012, DUPĂ DOUĂ SECOLE DE ISTORIE NEDREAPTĂ.

SÂNGELE APĂ NU SE FACE!

GHEORGHE FLORESCU

UNUL DIN MILIOANELE DE ROMÂNI

DESPRE LEHAMITE ŞI IUBIRE

Între cele două războaie mondiale ale secolului trecut Mircea Eliade observa o „modă,” apărută atunci în rândul tinerilor intelectuali şi scriitori: „a nu mai fi români”, a regreta că sunt români. Constatăm că moda revine, este ciclică: prin anii ’90 unii intelectuali postrevoluţionari au început o campanie de iconoclastie faţă de personalităţi ale culturii române şi faţă de români ca fiinţă etno - culturală. Reamintim doar „scandalul Patapievici”, sau atacurile la opera eminesciană.
Ceea ce a sintetizat atunci Eliade rămâne viabil şi azi: problema nu constă în a judeca un popor prin ceea ce creează, ci prin ceea ce este, o temă complicată, care nu este accesibilă decât celor care sunt co-substanţiali fiinţei acestui popor şi el al lui Dumnezeu. De aici rezultă că există şi un drept de judecată dreaptă, care nu are valoare decât dacă vine din partea celor „îndreptăţiţi”, al celor care îl iubesc.
Din exterior se pot spune multe, de bine sau de rău, despre poporul român. Putem să reacţionăm, este chiar necesar să ripostăm, sau să apreciem, dar o atitudine neutrală ne salvează sufletul şi ne menţine cugetul liber. O altă sensibilitate apare atunci când remarcile, fie ele cât de critice, vin din partea celor ce sunt confinii neamului lor, nu ca legătură sanguină, ci, mai ales, ca spiritualitate. Da, ei au dreptul să spună orice, pentru că „orice”-ul vine din suferinţa celui care iubeşte, din iubirea celui care suferă, din dorinţa celui apt de sacrificiu, de spaimele şi grijile celui care are misiunea Ocrotitorului.
Aşa îmi vine gândul la destinul lui Emil Cioran (sau „E.M.Cioran”), cel care a ajuns pe culmile scepticismului modern, intuind şi trăind drama existenţială a „neajunsului de a te fi născut” .
Dacă a refuzat într-un moment al destinului său să mai scrie, să gândească şi să trăiască româneşte a fost nu pentru că avea alternativa unei alte spiritualităţi, cea franceză, pe care a exprimat-o, încât Franţa i-a fost recunoscătoare, ci pentru că ajunsese la o lehamite universală de care nu sunt capabili decât cei aleşi.”Să nu mai exişti pentru nimeni, să trăieşti ca şi cum n-ai fi trăit niciodată, să izgoneşti evenimentul, să nu te mai prevalezi de nici un moment şi de nici un loc, să te izbăveşti pentru totdeauna!”(Căderea în timp, Humanitas, 1994, p. 95)
Întrebat de Gert Bergfleth, într-un interviu realizat în 1984, de ce a renunţat să mai scrie în română şi a hotărât să scrie în limba franceză, Cioran, argumentând tema eliberării de trecut şi elogiind rigoarea noii sale limbi de expresie filosofică, faţă de lipsa de eleganţă a limbii române îi aduce acesteia din urmă un înfiorător elogiu, spunând că este extrem de poetică şi „dezesperant de spontană”. Iar înverşunarea exprimării în noua sa limbă de adopţie, care i-a adus recunoaşterea stilului, nu i-a ucis fundamentala experienţă fiinţială a neantului, pe care a relatat-o în primele sale cărţi scrise în româneşte, cum el însuşi mărturiseşte în acelaşi interviu: „Neantul era în mine, nu trebuia să-l caut în altă parte. Copil fiind, aveam acest presentiment prin intermediul plictiselii, factor al unor descoperiri abisale. Aş putea să citez cu exactitate momentul în care am avut senzaţia de vid, impresia de a fi ejectat din timp.(…) ”. Şi în altă parte: „De ce nu mă sinucid? Fiindcă mie mi-e scârbă atât de moarte, cât şi de viaţă.”(Pe culmile disperării, Humanitas, 1990, p.86).
Plictiseală şi lehamite. Experienţa cotidiană a vidului. Presiunea lungilor insomnii. Gândul căderii biblice a omului aventurier şi tema extincţiei care dă sens sinuciderii. Terapia prin scris care transformă noua carte scrisă într-o sinucidere amânată. Şi , în fond, reiterarea sinuciderii ca un şantaj în faţa morţii, despre care spune că pe măsură ce o gândeşti, o amâni. Dar solul spiritualităţii originare, fie şi înţeleasă psihanalitic ca spaime ale copilăriei trăite lângă cimitirul satului, rodeşte un scepticism de tip pascalian, în care omul nu renunţă la credinţa sa interioară, soră cu „sfâşierea interioară”.
Lehamitea la Cioran este zodia proiecţiei interioare a destinului său ca individ şi ca specie, ca individ care se justifică prin specie, ca specie care se regăseşte în individ prin datul originar, al matricei sale culturale.”Singurul lucru care-l poate salva pe om este iubirea. (…) Prin orice pot cădea în lumea asta, numai printr-o mare iubire nu.” (idem, p. 201-202), scrie Cioran. O mare iubire nemărturisită, ascunsă sub valurile tristeţii, disperării şi lehamitei de viaţă, care i-a salvat sufletul să fi fost oare timpul matriceal în care a învăţat să respire, să vorbească, să gândească? Este interesantă mărturia apropiaţilor că în memoria sa făcută ţăndări de cumplita boală din ultimii ani ai vieţii, un fel de moarte vie, ceea ce mai funcţiona erau doar elemente ce veneau din „datul” românesc.
Lui E.M. Cioran îi pot accepta lehamitea, pentru că ea vine, ca la toate marile spirite, dintr-o nesfârşită iubire.

În fiecare an, inevitabil, Primăvara vine!

In februarie zăpezile au lumina soarelui de primăvară, iar in martie primele raze primăvăratice seamănă cu lumina zăpezii pe cale să devină amintire. Anunţul unor zile pline de viaţă îl dă totdeauna micul ghiocel. Apoi , în fiecare an, fără greşeală vine Primăvara ! Este anotimpul tinereţii şi al iubirilor pure. Poate de aceea februarie e numită luna iubirii, iar martie aduce sărbătoarea mărţişorului şi, în ziua de 8, omagiul femeii.
Dar când vine Speranţa în Oraşul nostru?
Speranţa nu ne-o aduce nimeni, ci o câştigăm fiecare dintre noi, atunci când, depăşind greutăţile prezentului, ne construim (nu aşteptăm!) ziua de mâine. Ea nu e o himeră, ci o certidune dacă privim mulţimea de copii şi tineri care cuceresc Oraşul, când merg la şcoală, ori la facultate, când îşi pun în valoare talentul în arte, sport, ori cercetare, când se plimbă, ori se distrează. Mai sunt şi dezamăgiri din partea unora, dar aceia nu sunt prea mulţi şi nu ei sunt vinovaţii principali. Aşa cum natura îşi creşte ghioceii care vestesc anotimpul reînvierii, aşa prin educaţie societatea îşi cultivă Speranţa .
O lume cu oameni educaţi , în care omul potrivit este la locul cuvenit, în care valorile sunt recunoscute şi respectate este singura în care pot reînvia şi speranţele noastre.
Împreună putem construi o astfel de lume şi transforma speranţele în certitudini.

ŞI ANUL 2011 FACE PARTE DIN ISTORIA ROMÂNILOR!

Întâmplător, l-am ascultat azi, 01.01.2011, pe Preşedintele "românilor"- cum obişnuiesc să spună şi el şi ecoul său ( de observat că nu le mai pot rosti numele!)-vorbind despre apostolica sa misiune de reformare a statului. Fapt necesar, pe care îl promite din 2004, dar stat pe care l-a "reformat" în jos, adică abia mai funcţionează, gâfâie sub povara corupţiei generalizate, gata să cedeze instituţional sub asediul hrăpăreţilor politico-economico-financiari din interior şi a intereselor marilor jucători externi de pe piaţa globalizării.

Las altora comentariile asupra nimicniciei unora dintre cei care ne conduc în aceste vremuri grele, la vedere, sau ocult. Am avut în istoria noastră tot felul de conducători: eroi şi trădători, cu domnii lungi şi fapte memorabile, cu domnii lungi şi multe pagini negre, cu domnii scurte şi fapte măreţe, dar şi conducători de care memoria neamului , benefic, s-a lăpădat în timp, de care nimeni nu mai vrea să audă.

Eu mă gândesc doar la câţiva dintre domnitorii noştri, care ne-au condus pentru scurt timp, dar au rămas în Istorie pentru faptele lor mari, cu adevărat reformatoare de stat.

Mă gândesc la Mihai Viteazul, care în opt ani de domnie ( 1593-1601) a reuşit, prin inteligenţă strategică, iubire de moşie, vitejie şi spirit de sarificiu să întărească rolul Ţarii Româneşti pe plan european, să unească pentru prima dată cele trei ţări româneşti şi, astfel, să redeştepte pentru secole conştiinţa unităţii de neam şi de limbă a românilor din cele patru zări. Viaţa şi-a jertfit-o pe câmpul de luptă, faptele lui ne-au însufleţit prin secole!

Îmi vine în minte Alexandru Ioan Cuza, primul domnitor al Principatelor Unite şi, din 1862 al statului naţional România, care în numai şapte ani cât a fost în fruntea Ţării (1859-1866) a pus bazele statului român modern, instituţiile fundamentale de azi revendicându-şi originea în acei ani de reforme politice, legislative, administrative, economice, culturale cu adevărat europene. În condiţiile în care acest brav Domn al nostru nu se închina intereselor străine de neam şi ţară! Cum a spus marele său prieten şi sfetnic, Mihail Kogălniceanu, atunci când "monstruoasa coaliţie" (din nou internă şi externă !) l-au silit să abdice în februarie 1966: nu "greşelile l-au răsturnat...ci faptele sale mari".

Cum sună peste secole în mintea , inima şi sufletul românilor, oriunde s-ar afla, numele lui Mihai Viteazul şi Alexandru Ioan Cuza!

Ce va rămâne din numele şi faptele celor de care nu doar eu, ci din ce în ce mai mulţi contemporani nu mai vrem să auzim încă de acum!

Cum va rămâne 2011 în Istoria Neamului nostru?